Ce intrebare stupida? Evident ca parintii… sau nu?
Astazi voi intra intr-un subiect sensibil. Voi aborda meseria de “frate” si cum este vazuta ea de unii parinti.
foto by Hortongrou
Cand vezi cum un copil ajunge sa nu-si mai traiasca propria copilarie, din cauza ca are prea multe indatoriri, te gandesti imediat la… cine e de vina?
Cunosc o multime de cazuri in care copiii unei familii se cresc unii pe altii, pentru ca parintii sunt ocupati cu munca. Cel mai mare frate devine un “parinte surogat” si isi asuma toate obligatiile unui parinte pentru fratii mai mici: grija, atentie, mancat, culcat, jucat. El nu mai e copil, ci devine un copil parentalizat. Intrebarea este: Ce se alege de copilaria lui?
NIMIC!
Nu isi va aminti niciodata, cum imediat dupa teme alerga afara la joaca cu cei de varsta lui. EL va trebui sa-si culce fratele mai mic!
Nu-si va aminti sa fi fost vreodata in parc cu rolele. El va trebui sa-si ia fratele de la gradinita.
Nu va sti cum este intr-o tabara. El va trebui sa stea acasa peste vara, pentru ca cel mic nu are cu cine sa stea.
Mai tarziu, in sfarsit, va putea merge in tabara, dar nu singur… si cu misiunea clara: “NU-l scapa din ochi pe frate-tu!”
De unde pana unde este acest model o metoda de responsabilizare a copilului mai mare si de unde pana unde este o metoda de “exploatare” a unui ajutor?
Dupa parerea mea, fratii trebuie sa se ajute unii pe altii, sa se sustina, sa se incurajeze, sa fie unul alaturi de celalalt… in nici un caz sa se creasca unul pe altul sau sa fie dependent unul de altul.
Fiecare dintre noi suntem unici. La fel si copiii nostri.
Ca parinti suntem datori sa avem atentia distribuita asupra nevoilor fiecaruia dintre copiii nostri si sa-i crestem pe fiecare conform propriei personalitati, transmitandu-le valorile importante pentru viata.
Ca parinti avem datoria de a respecta copilaria fiecaruia dintre copiii nostri si a-i face sa inteleaga ca un frate este un partener, un prieten, nu un ghimpe in coasta, sau o obligatie.