Cc: Cand parintii isi strica “jucariile”

Acest articol l-am scris si a aparut e portalul empower.ro

Nu e greu sa iti imaginezi un copil stricand o jucarie, vrand sa afle cum functioneaza sau ce are in interior. Curiozitatea e normala, chiar recomandata la copii. Astfel ei invata lucruri noi, experimenteaza, descopera.

Stam mai greu cu imaginatia atunci cand vine vorba de “jucariile” parintilor si… cum pot ei sa le strice.

Haideti sa va spun o poveste…

A fost o data ca niciodata un barbat si o femeie care se iubeau. Ei au hotarat sa intemeieze o familie. Dupa un timp, li se parea ca impreuna sunt prea singuri si si-au propus sa faca un copil. Mare bucurie in familie cand  a aparut micutul… Parintii il alintau in fiecare minut si ii spuneau “jucaria noastra”.

Timpul trecea, copilul crestea si parintii erau tot mai convinsi ca fiinta de langa ei este jucaria lor, ca este o papusa vie de care trebuie sa aiba grija.

Micutului nu-i lipsea nimic, avea mancare, hainute, jucarii, o casa mare cu curte si totusi din cand in cand era nefericit… nu dorea sa vina nimeni in casa lor, se ascundea dupa dulap atunci cand veneau musafiri… Toata lumea radea  si spunea… “Vai ce dulce e!”

Mama sarea ca arsa, replicand: ” Nu a fost mereu asa, nu stiu ce-a patit! Nu-l mai recunosc, era asa de sociabil si deodata s-a schimbat. Nu mai spune poezii invitatilor, nu mai vrea sa arate cum face calul sau cum isi pune buni ochelarii. Sunt asa de trista!” Tatal ii dadea dreptate…

In acea seara o zana privea pe fereastra si ii zambea copilului, doar el o vedea si era fericit. Stia ca cineva il intelege. Simtind durerea copilului, zana se hotara sa faca o vraja care sa-i faca pe parinti sa inteleaga…

Dimineata cand s-au trezit parintii nu mai auzeau vocea copilului lor, ci doar gandurile lui.

Stateau incremeniti si ascultau…

Astazi este luni, ce bine pot sa ma joc in gradina, nu am nimic de facut. Poate vine buni, ea nu ma pune sa fac ca si calul ea STIE ca nu imi place, ea STIE ca nu vreau sa fiu o jucarie. Aaaa… v-am spus ca nu imi place ca mami sa imi spuna “jucaria mea”? Nu sunt o jucarie, sunt un copil care vrea sa fie iubit, nu sa faca pe marioneta in fata lu’ tusi si a lu’ unchiu.

Nu mai vreau sa spun poezii la comanda, nu mai vreau zambete care ma fac sa ma simt prost, nu mai vreau sa stau in fata lor asa cum l-am vazut pe clovnul de la circ.

Acum un an… imi placea sa stau in fata musafirilor, ma bucuram de atentia lor si imi placea, dar… atunci cand rasetele lor m-au deranjat, m-am intristat si m-am speriat. Oare cu ce am gresit? Oare sunt o jucarie stricata? Oare cand voi fi mare, voi avea curaj sa spun poezii? Oare am sa ma repar pana atunci?

Parintii, nu aveau cuvinte si totusi parca nu isi recunosteau greseala. Ei au vrut sa faca bine. Au un copil minunat si voiau sa se laude, voiau sa-l scoata in fata… dar copilul voia asta? Ah, oricum era prea mic ca sa isi dea seama.

Timpul a trecut si copilul a crescut… dar sforile cu care era legata jucaria nu le-a putut rupe. Acum aste o jucarie stricata, trista, necajita, care putea fi altfel, dar… are parinti fericiti care o manuiesc cu dibacie si… din afara nu se vede!

Exista totusi cineva… care inca poate face vraji, o zana care stie sa repare jucarii stricate si sa le transforme in tineri fericiti si liberi. O zana care stie sa transforme sforile in aripi! Ea vine ori de cate ori un tanar o cheama si cu ajutorul lui, reuseste sa faca transformarea.

Parinti, copiii nostri nu sunt jucarii!

Sunt fiinte carora trebuie sa le dam tot ce au nevoie pentru a se dezvolta, fara inhibitii sau frici dobandite. Sunt fiinte pe care trebuie sa le ghidam, dar sa le lasam sa gandeasca cu propriile minti.

Nu e usor… dar se poate! Da-i libertate copilului si nu pierde controlul prea devreme!